Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 31 octombrie 2018

Maramureș, Țara Lăpușului

     


       Maramureș "plai cu flori" este una dintre cele mai frumoase zone ale țării noastre. Obiceiurile și tradițiile sunt păstrate cu sfințenie perpetuându-se de la o generație la alta.

Precum în zona Maramureșului istoric Țara Lăpușului se mândrește și ea cu bisericile de lemn ce se înalță falnice spre cer, ridicând rugile fierbinți în văzduh.

Porțile de lemn străjuiesc semețe curțile țărănești iar pe uliță poți zări în fiecare zi dar mai ales duminica și în sărbători țărani frumos îmbrăcați în straiele locului.

La intrare în Țara Lăpușului in hotarul satului Cernești în Poiana Soarelui dintr-o frumoasă pădure de foioase găsim Muzeul Florean. Expoziție de artă plastică în aer liber prezintă pe o suprafață de aproximativ 40 de hectare numeroase sculpturi.

 Semețe sunt si mănăstirile din zonă:

Mănăstirea Rohia cunoscută vatră  monahală, casă a monahului de la Rohia N. Steinhardt, ce deține o importantă bibliotecă cu aproximativ 40 000 volume de cărți.

Mănăstirea Rohiița din hotarul satului Boereni atestată documentar prin secolul XVIII-lea

Mănăstirea Șatra din satul Dumbrava, denumită după masivul Șatra Pinti, ctitorie a părintelui Ioan Cosma

Mănăstirea Ruoaia , mănăstire de maici din hotarul satului Lăpuș.

Mănăstirea Breaza din Suciu de Sus, închinată Sfintei Treimi, ctitorită de ieromonahul Florea Mureșanu între cele două întemnițări ale sale.

 Munții Țibleș formațiune muntoasă aparținând de lanțului  muntos al Carpaților Orientali, cu cel Vârful Bran, având 1.840 m cel mai înalt pisc.
Pe  Ţibleş, la cea mai înaltă cotă se află o Sfântă Cruce ridicată și sfințită la sfârșitul lunii august 2014. Monumentul din piatră în formă de Cruce, a fost ridicat în memoria tuturor locuitorilor satelor din județele  Maramureș și Bistrița-Năsăud, care s-au jertfit pentru aceste frumoase și binecuvântate meleaguri.

joi, 25 octombrie 2018

Intenţie




       Îmi doream să scriu în fiecare zi pe acest blog, dar se pare că nu m-am ținut de cuvânt.
 Îmi pare rău, dar am vrut să pun bazele proiectului în sine pentru care am făcut acest blog.

 Se spune în popor  că  nu e bine să-ți rostești cu voce tare dorințele , intențiile sau visurile tale până ce acestea se împlinesc.

 Eu nu voi ține cont de această superstiție . Cred foarte tare în puterea cuvântului rostit iar pentru a se îndeplini ceva  trebuie formulată o intenție , o dorință.

Acest blog a fost creat din dorința mea de a cunoaște cât mai multe zone, orașe și sate atât din țară cât și din străinătate, dar și pentru a oferi copiilor mei ocazia de a vedea alte locuri înafară de zona natală, dar și sub îndemnul unei persoane (al cărei nume nu pot să-l spun pentru a nu se considera că îl folosesc pentru că este o persoana cunoscuta în travel&turism :)) ).
Acestea fiind zise știu că această aventură va fi grea pentru mine, desigur din mai multe puncte de vedere:

- infrastructura de transport a țărișoarei noastre lasă de dorit , nu avem autocare dar nici trenuri care să aibă acces pentru persoanele cu handicap, singurul mijloc de transport în ţară rămâne automobilul iar în străinătate avionul și mașina desigur

-agențiile de turism și siturile de specialitate nu consideră avantajos colaborarea cu persoanele cu handicap (ne luând în seama avantajele ce s-ar putea deschide pe viitor deoarece numărul tinerilor cu handicap din țară este semnificativ).

Nu voi renunța!

duminică, 21 octombrie 2018

De Duminică



       E duminică astăzi.
Vroiam să iau o pauză  astăzi, dar m-am răzgândit, cred că este mult mai important să explic puţin cele cinci texte postate anterior.

       Este simplu.
Fiecare familie trece prin momente de criză. Aceste momente pot fi de foarte multe feluri manifestându-se prin boli, accidente separări sau uneori chiar decese.
 În aceste momente tot ce contează este modul în care ne echilibrăm, modul în care găsim forța interioară de a merge mai departe.

        Aceste cinci texte anterioare refac cursul vieții mele prin cele mai dificile situații,  într-adevăr aveam motive puternice de a mă ridica ,de a găsi forța necesară pentru a continua, dar și pentru a crede în mine- familia mea, copilașii mei dragi. Un rol important îl are și credința desigur dar credința sinceră în Dumnezeu ,sau  într-o forță superioară care ne întărește și ne ajută doar să-i cerem ajutorul.

       Cam acesta a fost și motivul pentru care am decis să încerc să călătoresc cât mai mult posibil deși după cum vă puteți imagina nu este ușor nici din motive financiare dar nici din alte motive (deplasările cu autocarul în situația mea sunt cam imposibile, cu trenul cam tot la fel).

Vom vedea ce uși vor deschide Universul.


Revin! 

sâmbătă, 20 octombrie 2018

Revenire




       Ajunși acasă  nu prea pot să vă explic situația ... copii erau foarte bine  îngrijiți de către soacra mea( vreau să-i mulțumesc din inima pentru ajutorul dumneaei), dar eu eram "varza": imobilizata, cu sondă vezicală fără puteri de a mă tine ridicată în fund la marginea patului iar  pentru a încununa situația fără posibilități de a ne întreține financiar deoarece uitasem să vă povestesc "minunatul " moment în care  șeful  soțului meu ii spune râzând că este concediat chiar lângă patul meu de spital.

       Urmează drumuri și drumuri între instituțiile statului care deși sunt acolo pentru a organiza și rezolva probleme, de foarte multe ori problemele sunt create de același sistem cu legi neclare și instituții care nu colaborează între ele.

      În următoarele cel puțin sase luni am cunoscut bunătatea omului de rând, bunătatea românului ce nu-și lasă aproapele la nevoie- tuturor le mulțumesc pe aceasta cale :)).
      Se rezolvă și problemele financiare , medicina muncii decide: Incapacitate totala de munca + însoțitor ( dar bineînțeles după numeroase drumuri pentru expertiza, la început la intervale de 6 luni , apoi la un an, și tot așa timp de patru ani).

       Urmează numeroase etape de recuperare , spitale și centre de recuperare colindate la propriu
după șapte ani de vise și lupte aprige astăzi puterea de a merge mai departe este vie și înflăcărată, mereu o dezgrop și o îngrop în inima mea.


       Iar viața continuă.

vineri, 19 octombrie 2018

Dorință





        Nu vreau să descriu sistemul medical din România , îl cunoaștem toți, cu bune și rele cu plusuri și minusuri, tot ce vroiam era să ajung acasă , la familia mea , la copilașii mei, deoarece îmi era scârbă de acest sistem dar  și îmi era rușine că făcusem parte din el.

       Totul se învârtea în jurul banilor, al atențiilor și a altor atenții.

        După sase săptămâni de spitalizare pe 5 decembrie semnez hârtiile de externare , nu mai rezistam psihic într-un spital, nu mai suportam sa stau întinsă într-un pat și să-l vad pe Vasi (asa se numește soțul meu Vasile)  cum se chinuie lângă mine, dormind pe scaune sau cu mine în pat când era prea obosit și trezindu-se din două în două ore pentru a-mi schimba poziția.

      Deși nu mă puteam mișca iar soțul meu era foarte obosit stând în spital cu mine 24 de ore din 24 de Sfântul Nicolae ajungem acasă cu cadouri pentru copilași

       Nu pot sa va explic modul în care a reușit să mă ducă în casă soțul meu împreună cu un vecin       ( locuiam într-un apartament de bloc la etajul al doilea:)) ).


      O noua filă de viaţă se deschide , o nouă etapă de viaţă prinde aripi.

joi, 18 octombrie 2018

Neputință




         Căzută la pământ, îmi amintesc seninul cerului și razele soarelui în după amiaza acelei zile de toamnă caldă. Tropotele cailor îmi răsună și astăzi în urechi dar și zgomotele căruței ieșind cu viteza din gradină.
Răcnetul soțului meu și întunericul din privirea lui, spaima și răsuflarea sacadată parcă mă trezesc la viaţă , încearcă să mă ia în brate ridicându-mi ușor capul...te rog nu mă mișca nu pot   să - mi mișc picioarele... mi-am rupt coloana se aude glasul meu.
         Momente de groază se succed pe rând: apare ambulanța într-un târziu cu o asistentă tânără ce era mai speriată decât mine, nu prea știe ce să facă ...printre momente de leșin și luciditate reușesc să mă imobilizeze și să plecam spre  spital.
          Printre cabinete și așteptări pe la uși și  pe holuri, doctorii reușesc să se decidă ce fac cu mine ținându-mă în reanimarea spitalului județean din Baia Mare pentru o noapte (să vadă dacă rezist!!).
 O singură asistentă se apleacă asupra mea toată noaptea încercând să mă calmeze, încurajându-mă.

        Doar sunetul aparatelor colegilor de secție  inconștienți îmi amintesc din acea noapte. În ziua următoare apare soțul meu tunând și amenințând, încercând să forțeze mâna doctorilor pentru a mă transfera la o clinică din Cluj Napoca.
       Se cere transferul cu elicopterul dar în locul meu pleacă spre Cluj un bătrân de 80 de ani cu fractură de femur( era mai grav:)) fiind tatăl unui senator), iar eu plec spre Cluj cu o ambulanţă și aceea defectă.

Ajunsă acolo mai petrec o noapte la reanimare fără să mi se facă ceva. Urmează zile de coșmar deoarece din lipsa banilor lichizi clinica decide să fiu operată doar după ce voi avea 3800 lei pentru a plăti sistemul de titan pentru  prinderea coloanei vertebrale. Reușește mama să ajungă cu bani sâmbătă seara din Spania , dar operația va fi făcută doar miercuri.



Zile și nopți de tristețe , neputință și spaimă trec peste noi.

miercuri, 17 octombrie 2018

Aripi frânte




       In urma cu șapte ani într-o zi frumoasa de octombrie ceva sau cineva a hotărât sa potolească viata mea, speranțe si vise au fost zdrobite dar sa va povestesc ...

       Eram în gradina familiei adunam recolte si înmagazinam nutreț pentru animale (ca asa e romanul gospodar).
Pentru ca venisem de curând din străinătate cumpărasem o bucata de teren și câteva bovine pentru a pune pe picioare o mica ferma .Deși asistenta medicala nu găseam un post pentru a ma angaja fără "pile și intervenții", iar ferma era singura posibilitate de a obține un venit suplimentar pe lângă salariul soțului meu.

 In acea zi după cum am mai spus aduceam fan de pe camp acasă cu ajutorul unei căruțe proprietatea vecinului( bineînțeles lucrau soțul meu și vecinul ).

        Aproape de sfârșitul muncii unul din cai se sperie, iar eu nu apuc sa ma feresc. Rezultatul un stupid accident din care eu rămân cu o coloana vertebrala traumatizata- nici în ziua de astăzi nu știu exact ce am defapt deoarece la câți medici neurologi am fost niciunul nu punea același diagnostic precum   cel dinainte.

         Astfel rezulta: un soț cu o soție paralizata și patru copilași dintre care cel mai mic de doar un an.


Timpul trece, rănile se vindeca, viata trece.

marți, 16 octombrie 2018

Povestea mea

                           

       Inca  de la o vârsta frageda mi-a plăcut sa călătoresc, sa merg în excursii, prin pădure, pe munte sau pur și simplu sa ma plimb.

       Îmi aduc aminte o ´pățanie" din copilărie: eram la bunica , la țara, nu suportam sa stau locului, sa fiu legata de o activitate care nu-mi plăcea . 
In ziua aceea trebuia sa stau toată ziua cu o vaca pe pășune , în timp ce alți copii erau la scăldat. Vaca aceea era cam nebuna, deodată ma trezesc cu ea în fata mea și cât ai clipi ma arunca cu coarnele în spini. Vai de pielea mea, toată eram plina de spini.

        Rapid uitând de durere ma lipsesc de țepi :)) și plec lăsând vaca singura pe imaș, în loc sa ma opresc acasă la bunica, eu ma fac ca nu vad casa și trec rapid pe lângă ea... și dusa am fost la oraș, la cealaltă bunica. 
Nu știu cât a durat călătoria mea , pe jos, prin trei sate pana am ajuns în oraș dar am "pedalat" 16 km. De atunci cred ca s-a ascuțit în interiorul meu nevoia de a merge, de a ma plimba și de a călători.
       In anul 1998 m-am căsătorit , iar în anul următor a  apărut Mihaela - raza mea de soare, pentru ca era o minunăție de fetita cu cosite aurii. De atunci viata ne-a purtat prin multe tari dar în doua am poposit mai mult: Portugalia, unde am trăit o perioada cu fetita și soțul meu la Lisabona (Doamne ce mi-ar mai plăcea sa revăd acele locuri, au trecut deja asa de multi ani), apoi opt ani am locuit în Spania, vizitând și plimbându-ne foarte mult dar și muncind( doar asa se trăiește). Intre timp apar și 2 băieți minunați Raul și Tudor.
       In urma cu 8 ani am hotărât sa ne întoarcem în țara, acasă, pentru a ne creste copilași cu dragoste de țara (în stilul clasic romanesc), dar surpriza, mai apare și Seraphim . Acum sunt 4 și au crescut, am trecut prin multe în ultimii șapte ani, dar asta e o alta poveste .

Pe curând !