Acum Camino s-a încheiat în plan fizic, călătoria în sine, rămâne de analizat partea mai specială, trăirea emoțională. Mi se pare firească emoția și neliniștea de la începutul călătoriei, dar și frustrarea și neputința când rând pe rând se anulau zborurile în starea de urgență. O dată ivită posibilitatea de a pleca în autocar, am spus acum ori niciodată, acum este portița de acces spre marea aventură, iar dorința noastră este mai presus de orice.
Ajunși în Zaragoz după 36 de ore de mers cu autocarul, flacăra iubirii parcă se aprinde încet, încet. După ani de zile când dorul de a ne întoarce în Spania devine o altă realitate, dat fiind că anii tinereții i-am petrecut acolo. Mergând încet pe străzile intens circulate ale Zaragozei ceva mă atragea spre un anumit loc, ca mai apoi să înțeleg că adevărata trăire se naște și rămâne în inimă.
Toată viața am avut problema de a nu accepta ceva cu inima plină, dacă eu nu puteam dărui ceva în schimb. De această dată totul a început să se schimbe, dragostea cu care am primit cadou călătoria pe Camino, de fapt a fost începutul unei călătorii spre mine.
O dată cu oboseala fizică ce se instaura treptat, gândurile și întrebările existențiale: ”care e rostul călătorie”, ”de ce să continuăm călătoria”, ”cum de chiar acum”, nu ne dădeau pace. Am înțeles că aceste frământări nu erau ale noastre ca ființe, ci erau a tuturor pelerinilor care la un moment dat au făcut Camino, deoarece noi știam prea bine de ce eram acolo.
Făceam parte din lungul șir de pelerini ce secole de-a rândul învățau și demonstrau marea inițiere a Pământului iubirea. Înveți să îți asculți gândul, corpul, natura ca un ansamblu întreg, din care tu ca individ ești ca un fir de praf. Oboseala deconecta treptat sistemul nervos de mașina numită corp și îți dădea timp să te raportezi și să trăiești alături de multitudinea de pelerini ce cărau peste veacuri întreaga transformare interioară a omenirii.
Treptat uiți de dorințele fizice fanteziste și te mulțumești cu minimul raportat la hrană și odihnă. Trăiești bucuria unei înghițituri de apă, ce îți răcorește trupul sub soarele arzător al verii sau adierea plăcută al unei pale de vânt.
Am avut ocazia să mergem sute de kilometrii fără să vedem țipenie de om în afara localnicilor, care lucrau la câmp, dar niciodată nu mă simțeam singură.
Am devenit profund recunoscătoare de câte ori intervenția divină se manifesta vizibil, purtându-ne de grijă și îndrumându-ne, desigur prin oameni.
Am învățat să nu reacționez, chiar dacă comportamentul altuia lăsa de dorit.
Am învățat să nu fiu zgârcită și să înțeleg că prin noi unii oameni reușesc să își țină afacerea în picioare.
Am învățat că însăși viața e un Camino special pe care trebuie să îl trăiești conștient, să te bucuri și să plângi, să nu cedezi când e mai greu, ci să găsești puterea să mergi mai departe.
Buen Camino, peregrino!
