Pornim de dimineață cu chef de ducă dis-de dimineață, credeam că va fi o zi ușoară, ultima etapă, dar urcușurile ne taie respirația. Sate drăguțe și înghesuite ne ies în cale iar pădurile furmoase ne mai alină suferința. Rămân plăcut impresionată de plantațile tinere de eucalipt, dar și de imensele suprafețe ce se replantează.
Mergem destul de repede, ajunși în Monte do Gozo se zăresc în depărtare turlele catedralei din Santiago. Sentimente ciudate ne cuprind, atât pe mine cât și pe Vasi, nu știm ce să facem să râdem sau să plângem de emoții, așa că râdem cu lacrimi. Ceva s-a schimbat, parcă ne cade o greutate de pe umeri știind că aproape am ajuns. Drumul spre oraș e plin de peripeții datorită lucrărilor de infrastructură, trotuarele devastate erau pentru mine adevărate piste de slalom.
Cu chiu cu vai ne apropriem încet de biroul de informare a pelerinului pentru a ne ridica valoroasle „diplome„ ce certifică pelerinajul, dar și bine meritata ștampilă ce pune final traseului din credențial, urmează desigur vizita la catedrală.
Suntem puțini dezamăgiți deoarece întreaga catedrală este în renovare. Imensa cadelniță nu se vede nicăieri și totul e acoperit de imense plase de protecție, la mormântul Sf. Iacob, din păcate eu nu pot merge, deoarece intrarea îngustă nu mă primește cu scaunul meu, iar pe deasupra mai sunt și scări. Dar e suficient că sunt acolo, Vasi v-a intra și pentru mine.
Nu e problemă, pe Sfânt îl poți întâlni și în inima ta!
