Revenire

       Ajunși acasă  nu prea pot să vă explic situația ... copii erau foarte bine  îngrijiți de către soacra mea( vreau să-i mulțumesc din inima pentru ajutorul dumneaei), dar eu eram "varza": imobilizata, cu sondă vezicală fără puteri de a mă tine ridicată în fund la marginea patului iar  pentru a încununa situația fără posibilități de a ne întreține financiar deoarece uitasem să vă povestesc "minunatul " moment în care  șeful  soțului meu ii spune râzând că este concediat chiar lângă patul meu de spital.

       Urmează drumuri și drumuri între instituțiile statului care deși sunt acolo pentru a organiza și rezolva probleme, de foarte multe ori problemele sunt create de același sistem cu legi neclare și instituții care nu colaborează între ele.

      În următoarele cel puțin sase luni am cunoscut bunătatea omului de rând, bunătatea românului ce nu-și lasă aproapele la nevoie- tuturor le mulțumesc pe aceasta cale :)).
      Se rezolvă și problemele financiare , medicina muncii decide: Incapacitate totala de munca + însoțitor ( dar bineînțeles după numeroase drumuri pentru expertiza, la început la intervale de 6 luni , apoi la un an, și tot așa timp de patru ani).

       Urmează numeroase etape de recuperare , spitale și centre de recuperare colindate la propriu
după șapte ani de vise și lupte aprige astăzi puterea de a merge mai departe este vie și înflăcărată, mereu o dezgrop și o îngrop în inima mea.


       Iar viața continuă.

Dorință

        Nu vreau să descriu sistemul medical din România , îl cunoaștem toți, cu bune și rele cu plusuri și minusuri, tot ce vroiam era să ajung acasă , la familia mea , la copilașii mei, deoarece îmi era scârbă de acest sistem dar  și îmi era rușine că făcusem parte din el.

       Totul se învârtea în jurul banilor, al atențiilor și a altor atenții.

        După sase săptămâni de spitalizare pe 5 decembrie semnez hârtiile de externare , nu mai rezistam psihic într-un spital, nu mai suportam sa stau întinsă într-un pat și să-l vad pe Vasi (asa se numește soțul meu Vasile)  cum se chinuie lângă mine, dormind pe scaune sau cu mine în pat când era prea obosit și trezindu-se din două în două ore pentru a-mi schimba poziția.

      Deși nu mă puteam mișca iar soțul meu era foarte obosit stând în spital cu mine 24 de ore din 24 de Sfântul Nicolae ajungem acasă cu cadouri pentru copilași

       Nu pot sa va explic modul în care a reușit să mă ducă în casă soțul meu împreună cu un vecin       ( locuiam într-un apartament de bloc la etajul al doilea:)) ).


      O noua filă de viaţă se deschide , o nouă etapă de viaţă prinde aripi.

Neputință

         Căzută la pământ, îmi amintesc seninul cerului și razele soarelui în după amiaza acelei zile de toamnă caldă. Tropotele cailor îmi răsună și astăzi în urechi dar și zgomotele căruței ieșind cu viteza din gradină.
Răcnetul soțului meu și întunericul din privirea lui, spaima și răsuflarea sacadată parcă mă trezesc la viaţă , încearcă să mă ia în brate ridicându-mi ușor capul...te rog nu mă mișca nu pot   să - mi mișc picioarele... mi-am rupt coloana se aude glasul meu.
         Momente de groază se succed pe rând: apare ambulanța într-un târziu cu o asistentă tânără ce era mai speriată decât mine, nu prea știe ce să facă ...printre momente de leșin și luciditate reușesc să mă imobilizeze și să plecam spre  spital.
          Printre cabinete și așteptări pe la uși și  pe holuri, doctorii reușesc să se decidă ce fac cu mine ținându-mă în reanimarea spitalului județean din Baia Mare pentru o noapte (să vadă dacă rezist!!).
 O singură asistentă se apleacă asupra mea toată noaptea încercând să mă calmeze, încurajându-mă.

        Doar sunetul aparatelor colegilor de secție  inconștienți îmi amintesc din acea noapte. În ziua următoare apare soțul meu tunând și amenințând, încercând să forțeze mâna doctorilor pentru a mă transfera la o clinică din Cluj Napoca.
       Se cere transferul cu elicopterul dar în locul meu pleacă spre Cluj un bătrân de 80 de ani cu fractură de femur( era mai grav:)) fiind tatăl unui senator), iar eu plec spre Cluj cu o ambulanţă și aceea defectă.

Ajunsă acolo mai petrec o noapte la reanimare fără să mi se facă ceva. Urmează zile de coșmar deoarece din lipsa banilor lichizi clinica decide să fiu operată doar după ce voi avea 3800 lei pentru a plăti sistemul de titan pentru  prinderea coloanei vertebrale. Reușește mama să ajungă cu bani sâmbătă seara din Spania , dar operația va fi făcută doar miercuri.



Zile și nopți de tristețe , neputință și spaimă trec peste noi.

Aripi frânte

       In urma cu șapte ani într-o zi frumoasa de octombrie ceva sau cineva a hotărât sa potolească viata mea, speranțe si vise au fost zdrobite dar sa va povestesc ...

       Eram în gradina familiei adunam recolte si înmagazinam nutreț pentru animale (ca asa e romanul gospodar).
Pentru ca venisem de curând din străinătate cumpărasem o bucata de teren și câteva bovine pentru a pune pe picioare o mica ferma .Deși asistenta medicala nu găseam un post pentru a ma angaja fără "pile și intervenții", iar ferma era singura posibilitate de a obține un venit suplimentar pe lângă salariul soțului meu.

 In acea zi după cum am mai spus aduceam fan de pe camp acasă cu ajutorul unei căruțe proprietatea vecinului( bineînțeles lucrau soțul meu și vecinul ).

        Aproape de sfârșitul muncii unul din cai se sperie, iar eu nu apuc sa ma feresc. Rezultatul un stupid accident din care eu rămân cu o coloana vertebrala traumatizata- nici în ziua de astăzi nu știu exact ce am defapt deoarece la câți medici neurologi am fost niciunul nu punea același diagnostic precum   cel dinainte.

         Astfel rezulta: un soț cu o soție paralizata și patru copilași dintre care cel mai mic de doar un an.


Timpul trece, rănile se vindeca, viata trece.

Povestea mea

                           

       Inca  de la o vârsta frageda mi-a plăcut sa călătoresc, sa merg în excursii, prin pădure, pe munte sau pur și simplu sa ma plimb.

       Îmi aduc aminte o ´pățanie" din copilărie: eram la bunica , la țara, nu suportam sa stau locului, sa fiu legata de o activitate care nu-mi plăcea . 

In ziua aceea trebuia sa stau toată ziua cu o vaca pe pășune , în timp ce alți copii erau la scăldat. Vaca aceea era cam nebuna, deodată ma trezesc cu ea în fata mea și cât ai clipi ma arunca cu coarnele în spini. Vai de pielea mea, toată eram plina de spini.

        Rapid uitând de durere ma lipsesc de țepi :)) și plec lăsând vaca singura pe imaș, în loc sa ma opresc acasă la bunica, eu ma fac ca nu vad casa și trec rapid pe lângă ea... și dusa am fost la oraș, la cealaltă bunica. 

Nu știu cât a durat călătoria mea , pe jos, prin trei sate pana am ajuns în oraș dar am "pedalat" 16 km. De atunci cred ca s-a ascuțit în interiorul meu nevoia de a merge, de a ma plimba și de a călători.

       In anul 1998 m-am căsătorit , iar în anul următor a  apărut Mihaela - raza mea de soare, pentru ca era o minunăție de fetita cu cosite aurii. De atunci viata ne-a purtat prin multe tari dar în doua am poposit mai mult: Portugalia, unde am trăit o perioada cu fetita și soțul meu la Lisabona (Doamne ce mi-ar mai plăcea sa revăd acele locuri, au trecut deja asa de multi ani), apoi opt ani am locuit în Spania, vizitând și plimbându-ne foarte mult dar și muncind( doar asa se trăiește). Intre timp apar și 2 băieți minunați Raul și Tudor.

       In urma cu 8 ani am hotărât sa ne întoarcem în țara, acasă, pentru a ne creste copilași cu dragoste de țara (în stilul clasic romanesc), dar surpriza, mai apare și Seraphim . Acum sunt 4 și au crescut, am trecut prin multe în ultimii șapte ani, dar asta e o alta poveste .

Pe curând !