Sentimentele pe Camino

 Acum Camino s-a încheiat în plan fizic, călătoria în sine, rămâne de analizat partea mai specială, trăirea emoțională. Mi se pare firească emoția și neliniștea de la începutul călătoriei, dar și frustrarea și neputința când rând pe rând se anulau zborurile în starea de urgență. O dată ivită posibilitatea de a pleca în autocar, am spus acum ori niciodată, acum este portița de acces spre marea aventură, iar dorința noastră este mai presus de orice.

Ajunși în Zaragoz după 36 de ore de mers cu autocarul, flacăra iubirii parcă se aprinde încet, încet. După ani de zile când dorul de a ne întoarce în Spania devine o altă realitate, dat fiind că anii tinereții i-am petrecut acolo. Mergând încet pe străzile intens circulate ale Zaragozei ceva mă atragea spre un anumit loc, ca mai apoi să înțeleg că adevărata trăire se naște și rămâne în inimă. 

Toată viața am avut problema de a nu accepta ceva cu inima plină, dacă eu nu puteam dărui ceva în schimb. De această dată totul a început să se schimbe, dragostea cu care am primit cadou călătoria pe Camino, de fapt a fost începutul unei călătorii spre mine. 

O dată cu oboseala fizică ce se instaura treptat, gândurile și întrebările existențiale: ”care e rostul călătorie”, ”de ce să continuăm călătoria”, ”cum de chiar acum”, nu ne dădeau pace. Am înțeles că aceste frământări nu erau ale noastre ca ființe, ci erau a tuturor pelerinilor care la un moment dat au făcut Camino, deoarece noi știam prea bine de ce eram acolo. 

Făceam parte din lungul șir de pelerini ce secole de-a rândul învățau și demonstrau marea inițiere a Pământului iubirea. Înveți să îți asculți gândul, corpul, natura ca un ansamblu întreg, din care tu ca individ ești ca un fir de praf. Oboseala deconecta treptat sistemul nervos de mașina numită corp și îți dădea timp să te raportezi și să trăiești alături de multitudinea de pelerini ce cărau peste veacuri întreaga transformare interioară a omenirii. 

Treptat uiți de dorințele fizice fanteziste și te mulțumești cu minimul raportat la hrană și odihnă. Trăiești bucuria unei înghițituri de apă, ce îți răcorește trupul sub soarele arzător al verii sau adierea plăcută al unei pale de vânt. 

Am avut ocazia să mergem sute de kilometrii fără să vedem țipenie de om în afara localnicilor, care lucrau la câmp, dar niciodată nu mă simțeam singură. 

Am devenit profund recunoscătoare de câte ori intervenția divină se manifesta vizibil, purtându-ne de grijă și îndrumându-ne, desigur prin oameni.

 Am învățat să nu reacționez, chiar dacă comportamentul altuia lăsa de dorit. 

Am învățat să nu fiu zgârcită și să înțeleg că prin noi unii oameni reușesc să își țină afacerea în picioare. 

Am învățat că însăși viața e un Camino special pe care trebuie să îl trăiești conștient, să te bucuri și să plângi, să nu cedezi când e mai greu, ci să găsești puterea să mergi mai departe.

Buen Camino, peregrino!

 

Santiago - ultima etapă

 Pornim de dimineață cu chef de ducă dis-de dimineață, credeam că va fi o zi ușoară, ultima etapă, dar urcușurile ne taie respirația. Sate drăguțe și înghesuite ne ies în cale iar pădurile furmoase ne mai alină suferința. Rămân plăcut impresionată de plantațile tinere de eucalipt, dar și de imensele suprafețe ce se replantează. 

Mergem destul de repede, ajunși în Monte do Gozo se zăresc în depărtare turlele catedralei din Santiago. Sentimente ciudate ne cuprind, atât pe mine cât și pe Vasi, nu știm ce să facem să râdem sau să plângem de emoții, așa că râdem cu lacrimi. Ceva s-a schimbat, parcă ne cade o greutate de pe umeri știind că aproape am ajuns. Drumul spre oraș e plin de peripeții datorită lucrărilor de infrastructură, trotuarele devastate erau pentru mine adevărate piste de slalom. 

Cu chiu cu vai ne apropriem încet de biroul de informare a pelerinului pentru a ne ridica valoroasle „diplome„ ce certifică pelerinajul, dar și bine meritata ștampilă ce pune final traseului din credențial, urmează desigur vizita la catedrală. 

Suntem puțini dezamăgiți deoarece întreaga catedrală este în renovare. Imensa cadelniță nu se vede nicăieri și totul e acoperit de imense plase de protecție, la mormântul Sf. Iacob, din păcate eu nu pot merge, deoarece intrarea îngustă nu mă primește cu scaunul meu, iar pe deasupra mai sunt și scări. Dar e suficient că sunt acolo, Vasi v-a intra și pentru mine.

Nu e problemă, pe Sfânt îl poți întâlni și în inima ta! 

Ziua 18 & 19

 Ziua 18: Palas del Rei - Arzua

Această etapă din punctul meu de vedere nu este de prea mare interes, deoarece merge paralel cu drumul național N547, pe care trebuie să îl traversezi de mai multe ori, destul de periculos în cursul săptămânii când este destul de circulat. 

Din punct de vedere tehnic etapa până la Arzua conține numeroase urcușuri și desigur coborârile aferente. Avem de ieri rezervare la albergue Don Quijote, dar când ajungem albergue-le este închis, iar la telefon nu răspunde nimeni. Așa că ne cazam la albergue-le Ultreia din apropiere, patronii sunt foarte simpatici  și ne oferă o cameră privată pentru a fi mai comozi, dat fiind că era cam aglomerat. 

Ziua 19: Arzua - O Pedrouzo 

Avem din nou rezervare la albergue-le Porta de Santiago. Drumul până aici este destul de simplu, mergând prin pădure și nu numai, precum în etapa precedentă urmărind naționalul. 

Ajungem în jurul orei 11 așa că ne așezăm la o terasă pentru a bea o cafea și pentru a ne odihni până la ora 13, când se deschide albergue-le. Acest albergue este foarte primitor și spre surprinderea mea dotat cu baie adaptată. Am fost plăcut impresionată de grădina interioară cu fântână curgătoare, era liniștitor și profund relaxant să auzi susurul apei, parcă pregătindu-te pentru ziua cea mare, sosirea la Santiago.

Ziua 17 - 11.07.2020

 Bună dragilor, se pare că vârsta își spune cuvântul, iar am uitat să vă povestesc ceva! Pe traseul nostru dintre minunatele sate, când totul se pune monoton și devine neinteresant, de fiecare dată vine cineva să ne înveselească inima. 

De data aceasta ”îngerul” venit să ne scoată din monotonie e Jose, un ”chico” spaniol, ce locuiește în Germania și poartă în suflet Camino, el a venit pe bicicletă din Germania și pedalează întreg Camino și dacă nu va avea probleme se va întoarce tot pe bicicletă în Germania. Jose se dă jos de pe bicicletă pentru a ține pasul cu noi și pentru a ne ține companie o părticică al traseului. Din vorbă în vorbă ne povestește că a fost în România și cu regret ne spunea că nu a ajuns să o vadă pe toată. 

Etapa de astăzi continuă ca și cea din ziua precedentă trecând prin zone rurale și intersectând mici sate. În prima jumătate a traseului, plecând de la 350 de metrii altitudine, se ajunge la 725 de metrii altitudine, după Hospital da Cruz. 

Am ajuns destul de ușor în Palas de Rei, trecând prin imense păduri de castani. Având rezervare la un albergue constatăm că este total inaccesibil cu foarte multe scări, așa că hotorâm să căutăm altceva. Găsim în cele din urmă un alt albergue, dar din cauza Covid-19 albergue-le propriu-zis nu este deschis, așa că ne luăm o cameră. 

Toată această etapă, pentru mine este foarte obositoare, dar nu din punct de vedere fizic, ci psihic, deoarece trecând prin mutle sate mici ce nu aveau baruri și restaurante, nu aveam unde să merg la toaletă. Am ajuns în jurul amiezii, era chiar ora 14, când am terminat procedurile de cazare, iar restul zilei nu facem altceva decât să ne odihnim.