Ziua 3 - 27.06.2020

    Uitasem să vă spun,  ieri am înnoptat la Estella în casa unui domn amabil ce în ciuda furtunii a venit cu mașina personal după noi pentru a nu ne plimba fără rost prin localitate.

    Parcurgem ușor cei 21 kilometri până la Los Arcos . Deși renumită etapa pentru multitudinea serviciilor ( magazine, baruri sau restaurant), majoritatea le găsim închise. Nici măcar nu am avut unde să ștampilăm valorosul Credencial.   

Los Arcos

    Urmăm preponderent drumuri de pământ fără locuri unde să poți sta la umbră și să poți face o bine meritată pauză, deci o etapa destul de dificilă din acest punct de vedere pe timp de vară. Desigur ajungând la destinația normală( din programările de pe sit-urile de profil), deja ne așteptam să întâmpinăm problem în a găsi cazare, așa că fără să stăm prea mult pe gânduri pornim din loc spre Vianna, crezând că în oraș vom avea mai mult succes.

 

Vianna

Vianna

    Drumul continuă pe drumuri de pământ, dar și trotuare asfaltate sau betonate la intrarea în localități. Mergând atâția kilometrii (aproximativ  48 de kilometrii) prin diferite forme de relief întâlnim numeroase câmpuri de cereale, plantații de măslini, dar și culturi de sparanghel, nu ne mai gândim la oboseală care e evidentă ci ne gândim totuși că suntem foarte binecuvântați.

Câmp de sparanghel

Printre sate

    Ajunși la Logroño, Dumnezeu ține cu noi, deși oficial albergue privat unde am înnoptat era închis, am primit găzduire datorită unei rezervări on-line a unei franțuzoaice, ceea ce face posibilă și găzduirea noastră.

    Am uitat să vă spun despre mâncarea ce am mâncat-o zilele acestea : desigur bocadillos, dar și conserve (linte, fasole cu chorizo): )), pe care nici măcar nu puteam să le încălzim, dar și salată.

    Suntem recunoscători întregului Univers.

Ziua 2- 26.06.2020

    Dis de dimineață ne trezim cu mai multă vlagă după ziua de ieri, adidașii încă uzi (erau îmbibați de apă, deși am pus ziare în ei, conform indicațiilor gazdei), după o cafea con leche și un mic dejun copios (inclus în prețul de cazare) și o fotografie ca amintire (era să uit, proprietarul ne-a zis că suntem primii pelerini post-Covid ce se cazează în casa lui).

    Ne punem în mișcare, trebuie să recuperăm cei 7 km din etapa trecută și să facem cei 21 de km din etapa curentă. Mari aspirații, dar pornim cu speranță. Cei 7 km din Uterga la Puente la Reina sunt făcuți fără problemă, unicul inconvenient era lipsa magazinelor sau mă rog, lipsa magazinelor deschise. O întâmplare salvatoare și totodată plină de bunătate ni se întamplă în Puente la Reina. Stăteam afară pe trotuar, Vasile, soțul meu, așezat pe bordură, savurând o cola și o bine meritată pauză și cu mine urmărim conversațiile animate ale localnicilor. Ne hotorâm să pornim pe traseu, dar nu apucăm să facem câțiva pași că suntem întrerupți de o voce care ne avertizează din spate: ”No podeis ir por ahi con la bici, teneis que tomar la carretera. Hay escaleras al bajar”, ceea ce noi nu știam și ne spune localnicul este că la coborârea din sat o să dăm de scări, dacă urmăm traseul propriu-zis. Deci noi nu aveam cum să mergem pe acolo, așa că localnicul ne îndrumă spre șosea, îi mulțumim recunoscători și pornim spre podul roman ce se află după coborâre. 

Podul Roman

Suntem pe drumul cel bun

Refugio de P.P Reparadores-Puente La Reina

Refugio de P.P Reparadores-Puente La Reina

Pe podul Roman se plimbă doi pelerini

În gândurile noastre mulțumim cerului și oamenilor că ne-au scutit de un efort inutil. Avansam alți 5 km pe un drum de pământ, ținând autostrada pe dreapta. 

Autostrada pe dreapta

Mică pauză

Drumul de pământ

Traseul de Camino

Lângă autostradă

Sub autostradă

Sub autostradă partea a doua

    O parte nu prea plăcută a acestei etape este urcarea Mañeru. Deși era foarte cald încă de dimineață se simțeau urmările furtunii de ieri, umiditatea aerului îți lipea hainele de piele iar aerul încins îți tăia respirația. Drumul de pământ în pantă cu numeroase șanțuri de pământ făcute de apa ce se scurge la vale, împreună cu noroiul și pietrele făceau urcarea un chin. Înaintăm încet și parcă timpul stătea în loc, reușim în sfârșit să ajungem la finalul urcușului, transpirați și lipsiși de vlagă.

Urcare

    Drumul până la Estella nici nu îl mai simțim, cum a trecut, ce s-a întâmplat, deși erau numeroase urcușuri și coborâșuri. Ajungem în oraș fiind siguri că vom găsi albergue deschis (pe site-urile de specialitate toate erau deschise), surpriză!! Totul e închis, o altă furtună se apropia iar noi fără cazare eram, așa că luam la rând toate pensiunile din oraș. Într-un sfârșit găsim ceva accesibil din toate punctele de vedere, financiar și fără prea multe scări. Desigur natura umană în condiții de stres ”te ia de cap”, gânduri negre ne dau târcoale: ce ne facem dacă nu se deschid albergue? daca o să trebuiască să continuăm să ne cazăm în pensiuni/hoteluri? Hotărâm să ne liniștim și să luăm fiecare zi așa cum vine. Este o călătorie specială, să ne bucurăm de ea!

Ziua 2

Undeva pe camino

Pe Camino de Tronos sau umblii sau mori

Ziua 1- 25.06.2020 - Pamplona, España

    Unde rămăsesem? Ah da, după prea multe ore de stat în autobuz, o zi în Zaragoza și din nou în autocar până la Pamplona, am devenit oficial pelerini după obținerea primei ștampile pe credencial în catedrala din Pamplona. 

Credencial-Pamplona

    Ce emoții! Doamne, retrăiesc clipa în fiecare zi și mă minunez de ce am reușit în acea zi. Dar să trecem mai departe cu povestea noastră, după primirea ștampilei ne gândim să nu zăbovim prea mult în oraș și să începem Camino chiar în aceeași după-amiază, dar ce să vezi!? Încercând să iesim din întortochiatul centrul vechi al  Pamplonei, pierdem din ochi însemnele rutei (marcajele specifice ale Camino, la care vă las poză mai jos), pierdem timp prețios, dar reușim în cele din urmă. Părăsim orașul, traversând parcuri, multe străzi, trecem pe lângă imensul campus universitar și încet, încet ne îndreptăm spre Alto del Perdon, fără să ne dăm seama de ce ne așteaptă. 

Marcaje specifice Camino

După o mică pauză în Cizur Menor și o fugă la farmacie pentru a ne lua magneziu, suport pentru inimă și mușchi ne îndreptăm spre o zonă mai muntoase ce culmină cu însuși Alto del Perdon, fără să știm și fără să ne spună nimeni ce fel de teren vom întâlni, înaintăm cu greu pe drumul pietros ce străbate întinsele lanuri de cereale.

    Dar se pare că natura încă de la început ni se împotrivea: o furtună monstruoasă iscată de nicăieri ne prinde aproape de culme. Trei ore de stat sub un nuc fără posibilitatea de a avansa sau de a ne întoarce, uzi, înfrigurați și speriați desigur, avansăm până Zariquiegui pentru a ne petrece noaptea, dar din păcate cele 2 albergue (adăposturi pentru pelerini) erau închise din cauza Covid-19. Fără posibilitatea unui acoperiș deasupra capului căutăm loc în satele următoare, răsuflăm ușurați când în Uterga găsim un albergue deschis. Problema era cei 5 km ce îi mai aveam de parcurs până acolo, trebuie să ne aducem aminte că încă ploua și deja era 21 seara, dar ni se ivește o salvare, gazda, patronul acelui albergue ne chemase un taxi. Și uite așa dragi cititori am încheiat prima zi de Camino, o zi grea, plină de aventuri și emoții, nu pot să vă spun de câte ori ne-am întrebat în ce ne-am băgat și dacă are sens să mai continuam. O chestie pe care am remarcat-o încă din prima zi de Camino, din perspectiva a 2 oameni cu nu prea mult exercitiu fizic, este să îți asculți corpul și inima, se mai poate? Fiți atenți la sfaturile primite de la localnici (noi primisem avertizări de la bătrânii satului că urma o furtună, dar semnele erau contradictorii așa că am ignorat avertizăriile). Cu cât mai multă apa, cu atât mai bine. 

    Sunt o persoană cu dizabilități și deși foloseam un hand bike și mă pregătisem oarecum mintal și fizic de exercițiu pot să zic că nu eram pregătită, nu se compară cu ce întâlnești în lumea reală, fiecare piatră mi se împotrivea și bineînțeles urcatul unui munte depășea exercițiile mele fizice de acasă. 

    Așa că dragilor continuăm curând cu ziua a doua din aventura noastră. Până data următoare pace și liniște!

Y buen camino, peregrino!

Catedrala din Pamplona

Pamplona

Buen camino, peregrino!

 

    Dacă crezi că Camino te cheamă poți afla experiența mea pe parcursul celor 21 de zile de mers, pe ruta franceză, a celui mai vechi traseu de pelerinaj din Europa. Fiind un an special, post Covid-19, cu situații incerte, granițe închise, măsuri de siguranță aplicate, drumuri pustii, albergue municipale, parohiale și chiar private (unele, bineînțeles) închise, avioane rămase la sol și astfel zboruri anulate și multe anulări de planuri, am realizat împreună cu soțul meu că este cazul să ne mobilizăm și uite așa am parcurs cei aproximativ 840 de km de la Pamplona la Santiago de Compostella. Poate te întrebi cum am realizat lucrul acesta în doar 21 de zile, deși de obicei ai nevoie de o perioadă mai îndelungată de timp ca să parcurgi acest traseu, aproximativ 35-40 de zile, ei bine, pură îndrăzneală, lipsa locurilor de cazare deschise, unde puteam sa înnoptăm, dar și împinși de dorința de a ajunge la destinație fără probleme. Bineînțeles apărut diverse probleme și temeri pe parcursul acestei aventuri dintre care am fost opriți de poliție și frica de a nu ne mai putea întoarce în țară (din cauza închiderii granițelor României) și altele o să vi le povestesc în următoarele zile de Camino.

Marcajul universal turistic

    Desigur poate nu știai, dar sunt o persoană cu dizabilități, paraplegie după o leziune medulară (sau în termeni mai puțini medicali cauzează lipsa utilizării picioarelor), ceea ce de multe ori a dus la necesitatea ajutorului de la soțul meu, în majoritatea etapelor traseului, chiar dacă acesta a fost făcut cu un hand bike atașat scaunului rulant (cool, huh?).

    Deci revenind la problema principală a acestui an, Covid-19, avioanele nu zboară, ce ne facem? Asta a fost în gândul nostru încă de la sfârșitul lunii martie, când ni se anulase primul zbor. Aia să fi fost problema, s-au mai anulat de două ori, când am spus stop și am luat decizia impulsivă de a ne lua bilete de autocar. Fain, nu? 36 de ore petrecute într-un autocar fără prea multe posibilități de a coborî, accesibilitate, nuuuu. Am optat ruta Baia Mare- Zaragoza, noi fiind maramureșeni și dorind de mult timp să ne scăldăm ochii în frumusețea catedralei Virgen del Pilar. Ciudat a fost că înainte să intrăm în catedrală, am intrat din întâmplare într-o biserică închinată Sfântului Iacob (la fel ca și catedrala din Santiago), mi s-a părut o coincidență magică, care mirific face ca povestirea noastră să capete o tentă ciclică. De aici tot în autocar spre Pamplona (că tot vorbeam de ciclic), deoarece Saint-Jean du Port, locul obișnuit de începere a pelerinajului era închis. Nu pot să mă exprim clar, sau să descriu în cuvinte ceea ce am simțit când am primit prima ștampilă pe credencial (pașaportul pelerinului) în catedrala Pamplona.

Autocar undeva pe traseu

Autogară Delicias, Zaragoza

Autogară Delicias, Zaragoza

Autocar spre Pamplona

Piața catedralei Virgen del Pilar, Zaragoza

    Visul devine realitate și aventura noastră capătă rădăcini, așadar ne vedem curând cu prima zi reală ca și pelerini.

    Până data următoare,

    Buen Camino, peregrino!