Ziua 17 - 11.07.2020

 Bună dragilor, se pare că vârsta își spune cuvântul, iar am uitat să vă povestesc ceva! Pe traseul nostru dintre minunatele sate, când totul se pune monoton și devine neinteresant, de fiecare dată vine cineva să ne înveselească inima. 

De data aceasta ”îngerul” venit să ne scoată din monotonie e Jose, un ”chico” spaniol, ce locuiește în Germania și poartă în suflet Camino, el a venit pe bicicletă din Germania și pedalează întreg Camino și dacă nu va avea probleme se va întoarce tot pe bicicletă în Germania. Jose se dă jos de pe bicicletă pentru a ține pasul cu noi și pentru a ne ține companie o părticică al traseului. Din vorbă în vorbă ne povestește că a fost în România și cu regret ne spunea că nu a ajuns să o vadă pe toată. 

Etapa de astăzi continuă ca și cea din ziua precedentă trecând prin zone rurale și intersectând mici sate. În prima jumătate a traseului, plecând de la 350 de metrii altitudine, se ajunge la 725 de metrii altitudine, după Hospital da Cruz. 

Am ajuns destul de ușor în Palas de Rei, trecând prin imense păduri de castani. Având rezervare la un albergue constatăm că este total inaccesibil cu foarte multe scări, așa că hotorâm să căutăm altceva. Găsim în cele din urmă un alt albergue, dar din cauza Covid-19 albergue-le propriu-zis nu este deschis, așa că ne luăm o cameră. 

Toată această etapă, pentru mine este foarte obositoare, dar nu din punct de vedere fizic, ci psihic, deoarece trecând prin mutle sate mici ce nu aveau baruri și restaurante, nu aveam unde să merg la toaletă. Am ajuns în jurul amiezii, era chiar ora 14, când am terminat procedurile de cazare, iar restul zilei nu facem altceva decât să ne odihnim.

Ziua 16 - 10.07.2020

 Uitasem ieri să vă povestesc o întâmplare, după ieșirea din Samos, mergând plictisiți și totuși admirând frumoasele păduri de stejar și castan, la un moment dat ne întâlnim cu o pelerină care se întorcea de la Santiago tot pe jos. 

Printre altele am avut o legătură cu doamna când am putut simpatiza cu trăirile ei din timpu pandemiei. Am avut un deja-vu și parcă m-am întors în timp acum 8 ani, la câteva luni de la accidentul meu, când au fost luni întregi de nu am văzut razele soarelui, decât prin geam. 

Poate vă aduceți aminte cei ce mi-au citit „Povestea”, pe atunci locuiam cu familia într-un apartament, la etajul 2 fără lift, iar pentru a ieși afară era nevoie de o adevărată aventură. Probabil de aici mi se trage dorul de ducă, dar și încăpățânarea mea de a motiva alți oameni să călătoarească, chiar dacă la început cu frică sau rușine, dar apoi pot să garantez că se merită. 

Să revenim la ziua de astăzi, totul decurge liniștit până ajungem la albergue din Portomarin, când vrem să facem cazarea, observam că nu avem niciunul actele de identitate. Înnebuniți desfacem tot bagajul pentru a le căuta și nu înțelegem cum sau unde le-am putut pierde, deoarece tot timpul le țineam în borsetă, iar celălalte lucruri erau toate la locul lor. Derulând firul zilei precedente ne dăm seama că ultimul loc în care le-am folosit a fost la recepția pensiunii din Sarria. Verificăm dacă sunt acolo, iar domnul de la telefon ne spune că uitase să le scoată din xerox și să ni le înapoieze. Domnul se oferă să ni le trimită pe un taxi, ca să nu mai fim nevoiți să ne întoarcem după ele, neatenția ne-a costat 25 de euro. 

Fiind singurii pelerini din albergue iarăși, patronul ne lasă să folosim bucătăria, să ne facem mâncare și cafea, chiar să folosim tacâmurile și farfuriile din albergue. Patronul albergue-lui ne spune că în fiecare zi la ora 19:00 se ține slujbă pentru pelerini la biserca Sf Nicolae. Spre surprinderea noastră se adună aproximativ 30 de persoane la biserică, foarte drăguți au fost preoții care la sfârșitul slujbei, s-au oprit să vorbească doar cu noi. 

O senzație plăcută îți încălzește inima, fiind străin la mii de km depărtare de casă, când cineva îți spune că ești o persoană cu un dar și o misiune specială. Totul este divin. 

Ziua 15 - 09.07.2020

 Din Fonfria până la Triacastela e o continuă coborâre, cum am pornit la drum destul de devreme ceața și temperaturile scăzute sunt obositoare, iar vântul din față face și mai neplăcută coborârea. Nu prea ne-am revenit după ziua precedentă iar chef de vorbă nu prea avem.

Ajunși la Triacastela ne oprim să bem o cafea. Ne aflăm într-o adevărată dilemă, pe unde să mergem? Prin San Xil, drum mai scurt pe vale sau prin Samos cu 7,2 km mai lung? Alegem să mergem prin Samos pentru a vizita renumita mănăstire, un drum frumos cu păduri impresionante de stejar și castani de o parte și alta a râului Oribio (Sarria). 

În Samos căutăm mănăstirea, mai sus pomenită, dedicată lui San Julian fondată în secolul al șaselea, care din păcate în condițiile date este închisă, de abia reușim să ne ștampilăm credențialul. După ce ieșim din mica localitate eu de abia mai pot înainta, ceea ce îl pune pe Vasi la un efort suplimentar. 

Cu mari eforturi ajungem în Saria, ne luăm cazare la o pensiune, deoarece nu răspundea nimeni la telefon la albergue. Nu am fost prea inspirați deoarece baia era foarte mică, iar pentru mine era imposibil sa merg la toaletă sau să intru în duș.

 

Ne odihnim restul zilei fără griji, știm că în continuare o să fie deschise albergue-le. Nici nu ne gândeam prea mult la ziua de mâine, dar ca să nu fie plictisitoare aventura ne ia pe neașteptate mâine o micuță problemă, ce o puteam evita de azi.