Am rezervat paturi în albergue municipal Hontana, care își deschisese ușile în aceeași zi. În Hornillos del Camino ne oprim să mâncăm bocadillos și să bem o cafea, e ora 11, albergue de aici nu sunt deschise, dar noi oricum mergem la rezervare.
Lungi piste de pământ și câmpuri imense de cereale ne dezvăluie puțin câte puțin din renumita mesetă spaniolă. Întălnim puține locuri cu umbră, dar cel puțin nu îl mai doare piciorul pe Vasi. Până la Hontana traversăm două porțiuni lungi și singuratice de mesetă, ultima parte conține o porțiune mai accentuată și pietroasă, care ne dă bătăi de cap.
Totuși, suntem bucuroși pentru că vorbim cu doamna de la albergue, pentru confirmarea rezervării, aflăm că în aceeași zi va ajunge și renumita mochilla de la luz (în hontană).
Înainte să plecăm din România vorbim cu unul din organizatorii a proiectul de comemorare a victimelor de Covid-19, dacă ne-am putea alătura și noi proiectului: de a duce o bucățică din drum mochilla ca omagiu adus tuturor victimelor din lumea întreagă, uitasem de proiect deoarece începuse înaintea plecării noastre din România și nu credeam că îi vom ajunge din urmă. Așadar în veselia noastra credeam că mai avem o șansă să ne alăturăm proiectului.
Coborârea la Hontana a supra solicitat piciorul lui Vasi, fiind pentru mine și bicicletă o porțiune foarte periculoasă, pietriile, pietrișul și șanțurile de pe drumul agricol făceau din bicicleta mea o adevărată sanie, ce nu prea o puteam controla nici măcar cu frânele de pe roțile de la cărucior. Vasi se vede nevoit să se opună mișcării pentru a nu o lua la vale. Am avut emoții mari și eram foarte speriată, dar măcar se vedea localitatea și știam că am terminat deja, dar nici nu bănuiam ce urma.
Ajungem foarte obosiți la albergue, făcusem totuși 31,5 km pe o căldură sufocantă, e ora 14. În albergue vedem doi bărbați care intră și ies fără măști, după ușile larg deschise erau două doamne ce vorbeau între ele, fără măști sau alte metode de siguranță contra virusului, eu în stradă, iar Vasi vrea să intre pe ușa de lemn pentru a lăsa bagajul din spate și pentru aș pune masca, când deodată una din doamne începe să țipe și să îl împingă pe Vasi afară din ușă pe stradă. Nu înțelegeam ce se întâmpla, printre țipete ne spune că nu avem măști și că poate suntem infectați, să plecăm de acolo că nu avem rezervare. Consternați nu știam ce se întâmplă și ce să facem, așa că pun mâna pe telefon și sun la numărul la care făcusem rezervarea, răspunde un domn, mă prezint și întreb de ce nu am fost primiți dacă avem rezervare, îmi spune că nu aveam măști, dar nici ei nu purtau. Începe iar să amenințe, la care eu nu pot să mă rabd și îi spun că nu o să rămână așa, iar fapta lor e de denunțat, după care închid telefonul. Obosiți cum eram, apă nu aveam, dar nici nu aveam de unde cumpăra, ne odihnim câteva momente pe o bancă mai jos de albergue și pornim din nou la drum.
La ieșirea din Hontana găsim o piscină deschisă, de unde ne luăm o apă și o cola, ținem șoseaua spre Castrojeriz, pentru că pe marginea drumului erau copaci imenși și nu era umbră, mergem vreo 5 km, când în spatele nostru oprește o mașină de poliție (guardia civil). Ne legitimează și între timp ne spun că doamna de la albergue din Hontana a chemat poliția pentru că am încercat să intrăm în albergue fără măști și ne întreabă ce s-a întâmplat. Noi îi spunem că deși aveam rezervare, ea nu voia să ne primească, nu înțelegeam de ce așa că am plecat de acolo. După ce ne-au fost verificate actele atât de România, cât și de Spania (aveam de mai bine de 15 ani NIE) ne întreabă politicos dacă vrem să denunțăm albergue sau doamna de la albergue la protecția consumatorului, pentru că ei personal văzuseră că aveam rezervare. Eu îi spun că nu doresc, iar ni se înapoiază actele și primim un călduros buen Camino.
Pornim spre Catrojeriz, deși nu aveam cazare, la albergue municipal ne spun că deși sunt deschiși nu primesc pelerini, așa că mai căutăm. Găsim loc într-un hotel eram singuri în tot hotel, așa că ne odihnim restul zilei. Cu toate și bune și rele se mai încheie o zi.
