Ziua 14 - 08.07.2020

Ne pornim dis de dimineață la drum, când încă e întuneric pentru a putea parcurge cei 15 km până la O Cebreiro. 

Se spune că este etapa regină, ce îți rămâne întipărită în minte deoarece această etapă are cea mai grea urcare a drumului francez, de pe teritoriul Spaniei. 12 kilometrii de urcare continuă cu o diferență de nivel de 660 de metrii altitudine nu par totuși așa mult, însă în aceștia ultima parte de 5,7 km de la Herrerias la Laguna de Castilla au o diferență de nivel de 480 de metrii.

Urcarea din punctul meu de vedere a fost chinuitoare datorită faptului că în niciunul din satele de pe traseu nu avem de unde cumpăra apă, iar cișmelele aveau avertizări de apă nepotabilă. Abia în Laguna de Castilla găsim deschis un bar și reușim să ne cumpărăm. Cu pași mici și foarte mici parcurgem traseul anevoios, încercând să ne încurajăm unul pe celălalt. 

Mâinile mă dor enorm, Vasi abia respiră, dar nu ne dăm bătuți. Din mesteacăn în următoarea curbă, sau de la anumite flori la următorul stejar, cumva reușim să ajungem pe platou. Priveliștea e vindecătoare, iar minunatul sat de munte este încântător.

E ora prânzului, ne așezăm pe terasa unui restaurant, mâncăm pinchos și apoi platouri combinate și amestec de embutidos, ne delectăm cu o cafea și ne pornim din nou la drum. Albergue municipal din O Cebreiro este închis, așa că am făcut rezervare în Fonfria.

Pentru că eram foarte obosiți mergem pe traseul de biciclete, pentru a ne ușura coborârea. 

Într-o intersecție unde noi trebuia să o luăm la dreapta, nu observăm marcajul din cauza unei motociclete așezăte fix pe acesta, la care lucrau doi băieți. În necunoștință de cauză mergem înainte vreo 2 km până ce o doamnă dintr-un taxi se oprește să ne anunțe că mergem în direcția greșită și trebuie să ne întoarcem. Stupefiați ne credem într-un coșmar, pentru că noi coborâsem, ceea ce însemna că trebuie să urcăm înapoi. Încet ajungem la marcajul inițial, unde observăm cu greutate săgeata aproape ștearsă de pe asfalt. 

Obosiți, cu apa pe terminate, din nou, urcăm el Alto de San Roque și el Alto do Poio fără vlagă. Ajungem în Fonfria, spre surprinderea noastră suntem doar noi pelerini și un cuplu german în imensul albergue. Pentru prima dată la cină ne luăm meniul pelerinului. 

Ziua 13 - 07.07.2020

 Începem o zi rapidă și frumoasă, obișnuiți să mergem foarte mulți kilometrii într-o zi, etapa de astăzi este o binecuvântare, până la Villa Franca del Biezo nu prea întâlnești multe locuri cu umbră, dar noi mergând dis de dimineață nu am avut problemă. 

Traseul următor până la Trabadelo este o adevărată plăcere deoarece majoritatea traseului se merge paralel cu râul, ceea ce îți oferă o umbră generoasă datorită vegetației, dar și o prospețime revigorantă datorată apei. 

Ajungem la Trabadelo destul de repede în zi, încercăm să ne documentăm asupra dificultății etapei din ziua următoare, deoarece urcarea pe O Cebreiro ne cam dă emoții. Restul după amiezii ne delectăm la piscina pensiunii în care ne-am cazat, dar și pe malul râului Valcarce, reducând astfel edemele picioarelor ce mă însoțesc de câteva zile.  

Ziua 12 - 06.07.2020

 Din discuțiile cu ceilalți pelerini rămânem cu impresia că etapa de astăzi este doar coborâre, dar ce să vezi, surpriză! Chiar la început, la ieșirea din localitate, până la crucea de fier este o urcare accentuată și se ajunge la 1505 m, după care urmează coborârea la Ponferrada. 

Un sentiment de reușită și bucurie îți înfășoară inima când ajungi la poalele crucii. Câți oameni și-au adus suferințele, bucuriile, dar și întreaga viață prin pietrele lăsate la baza ei. 

Deși eram veseli, o umbră ne acoperă sufletul. Ce lăsăm noi acolo? Pietrele ce le adusesem special din România, pietrii de cuarț alb din M-ții Țibleșului, le pierdusem împreună cu credențialul lui Vasi în furtuna de pe Alto del Perdon. Un zâmbet mi se infiripă pe buze, aveam legat la micul meu ghiozdan roz un tricolor. Nu era destul de mare pentru al putea infășura în jurul lemnului crucii, dar era suficient pentru al putea lega de banda adezivă ce înfășura crucea, probabil nu e mare lucru, dar era pentru noi și pentru toți românii, care își doareau să ajungă, dar nu pot, poate astfel va fi mai ușor. 

După câteva momente de liniște și pace sufletească, ne pornim din nou la drum spre Ponferrada. 

Având iarăși probleme cu găsirea cazării, nu răspundea nimeni la telefon, nu avem de ales decât să plecăm mai departe până la Camponaraya. Albergue nu sunt deschise, așadar ne luăm o camera, suntem din nou singurii pelerini.