Neputință

         Căzută la pământ, îmi amintesc seninul cerului și razele soarelui în după amiaza acelei zile de toamnă caldă. Tropotele cailor îmi răsună și astăzi în urechi dar și zgomotele căruței ieșind cu viteza din gradină.
Răcnetul soțului meu și întunericul din privirea lui, spaima și răsuflarea sacadată parcă mă trezesc la viaţă , încearcă să mă ia în brate ridicându-mi ușor capul...te rog nu mă mișca nu pot   să - mi mișc picioarele... mi-am rupt coloana se aude glasul meu.
         Momente de groază se succed pe rând: apare ambulanța într-un târziu cu o asistentă tânără ce era mai speriată decât mine, nu prea știe ce să facă ...printre momente de leșin și luciditate reușesc să mă imobilizeze și să plecam spre  spital.
          Printre cabinete și așteptări pe la uși și  pe holuri, doctorii reușesc să se decidă ce fac cu mine ținându-mă în reanimarea spitalului județean din Baia Mare pentru o noapte (să vadă dacă rezist!!).
 O singură asistentă se apleacă asupra mea toată noaptea încercând să mă calmeze, încurajându-mă.

        Doar sunetul aparatelor colegilor de secție  inconștienți îmi amintesc din acea noapte. În ziua următoare apare soțul meu tunând și amenințând, încercând să forțeze mâna doctorilor pentru a mă transfera la o clinică din Cluj Napoca.
       Se cere transferul cu elicopterul dar în locul meu pleacă spre Cluj un bătrân de 80 de ani cu fractură de femur( era mai grav:)) fiind tatăl unui senator), iar eu plec spre Cluj cu o ambulanţă și aceea defectă.

Ajunsă acolo mai petrec o noapte la reanimare fără să mi se facă ceva. Urmează zile de coșmar deoarece din lipsa banilor lichizi clinica decide să fiu operată doar după ce voi avea 3800 lei pentru a plăti sistemul de titan pentru  prinderea coloanei vertebrale. Reușește mama să ajungă cu bani sâmbătă seara din Spania , dar operația va fi făcută doar miercuri.



Zile și nopți de tristețe , neputință și spaimă trec peste noi.